Metoda Montessori spune să nu te oferi să ajuţi copilul când el poate singur! Să nu intervii atunci când el poate singur! Ba chiar să nu intervii nici când incearca şi nu reuşeşte!

În ultimele zile tot am discutat cu părinţi despre când este şi când nu este oportun să intervină. Despre când să răspundă cererii de ajutor a copilului lor şi când să nu răspundă.

Unii chiar îmi spuneau că se tem să intervină pentru că au înţeles că sabotează independenţa copilului, iar alţii îmi spun că micuţul lor plânge şi li se rupe inima să-l lase să facă singur, alţii că sunt grăbiţi şi nu au timp. Sunt multe scenarii posibile şi mi-e imposibil într-o postare să acopar toate variantele.

Hai însă, pentru câteva minute, să facem un exerciţiu de imaginaţie.

Un exerciţiu în 2 paşi.

Pasul 1

Suntem la birou împreună cu încă vreo câţiva colegi. Suntem implicaţi în proiecte complicate şi avem un termen limita restrictiv. E nevoie, deci, de maximă eficienţă.

Colegul de alături te roagă să-i aduci nişte apă. Te ridici şi îi aduci.

Apoi îţi cere un capsator. I-l dai.

Apoi te roagă să te uiţi puţin la ce a lucrat el şi să corectezi ceva ce nu îi iese. Îl ajuţi.

Apoi te roagă să-i aduci şi lui ceva de mâncare. Te duci, că tot voiai o mică pauză de la nervii pe care îi simţi deja.

Apoi insistă iar să îl ajuţi cu detaliile pe care nu ştie să le rezolve. Te oferi să îi arăţi cum, că pe viitor să facă singur. Insistă că oricum tu eşti mai rapid şi e mai eficient pentru el să faci tu.

Ce simţi?

Consideri că e în avantajul colegului să faci în locul lui la infinit?

Consideri că e în avantajul echipei că un om să considere că e normal să se comporte aşa?

ok

 Pasul 2

Eşti acasă. A fost o zi grea şi pentru tine şi pentru partener/parteneră. Eşti pe canapea. Partenerul e la bucătărie şi îl rogi să îţi aducă nişte apă.

Partenerul vine la tine şi calm, dar ferm, îţi spune:

– Draga mea, eu ştiu că tu poţi singură (singur) să-ţi aduci apă, ai mai făcut asta de atâtea ori. Am mare încredere că ai să reuşeşti singură.

Acum ce ai simţi dacă ai fi oricare dintre cei doi?

Cele două ipostare prezentate sunt două dintre situaţiile de învăţare prin care trece copilul.
Primul e copilul la grădiniţă. Acolo învaţă să fie om în societate, să lucreze la serviciu, să-şi trateze colegii. A doua situaţie e copilul în familie. Nu faci tot în locul partenerului, însă uneori e pur şi simplu drăguţ să faci mici servicii care apropie relaţia.

Ce faci ca părinte?

Depinde.
Depinde mult de starea ta, a copilului şi de ce e oportun să înveţe copilul.

Uneori însă depinde şi de limita pe care o ai tu ca adult. Fiindcă uneori e prea mult exact ce e prea mult pentru tine.

Cheia e, însă, iar, asumarea.

Chiar şi când greşeşti e o alegere (poate fără destule resurse) dar nu e “n-a avut ce face”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *